Pavlova infailibilă

Iată un cuvânt mai rar întâlnit în blogurile culinare: infailibil. Voiam să zic fail-proof, dar mi-am propus să reduc pe cât posibil englezismele pentru că nu vreau să asasinez limba română.

Am mai făcut o singură dată pavlova, la o petrecere Good Food, și a fost un eșec. M-am luat după sfaturile unui bucătar de la restaurantul gazdă și am reușit să obțin, după vreo opt ore la cuptor la 70C, o lipie din care curgea un sirop. Cred că era zahărul care fugea de dezastru, să nu fie văzut.

Dar pe final de 2014 am vrut să mai încerc o dată chestii care nu mi-au ieșit. Cu macarons a fost iar o varză – mi-au rămas atât de multe gălbenușuri încât am propus să aduc la petrecerea de revelion foarte multă maioneză – dar m-am salvat cu pavlova. Am căutat o rețetă care să îmi zică mură-n gură ce să fac, am pus la muncă noul robot (un Tefal gen KitchenAid, la un sfert de preț față de KA) și… a ieșit. A ieșit atât de bine încât mai fac una chiar acum – se răcește în cuptor.

Dintre rețetele pe care le-am găsit, cea mai simplă și clară mi s-a părut aceasta, a unui băiat simpatic.

IMG_1795

 

Pavlova infailibilă

250g zahăr pudră Mărgăritar (pentru că are amidon)
4 albușuri medii
2 lingurițe de amidon
1 linguriță de oțet
400ml frișcă lichidă, ținută la rece
fructe (eu am pus 2 kaki/persimmon/sharon, niște rodie și mentă)

1 Încinge cuptorul la 150C sau la cea mai mică temperatură posibilă la un cuptor cu gaz. Bate zahărul cu albușurile 10 minute la viteză mare. După cele zece minute, adaugă amidonul și oțetul și încorporează-le cu o spatulă. Pune bezeaua pe o tavă tapetată cu hârtie de copt într-unul sau două discuri. Dă la cuptor 45 de minute. Oprește cuptorul și lasă să se răcească bezeaua înăuntru, încă o oră.
2 Bate frișca până stă țeapănă. Pune-o peste bezeaua răcită și apoi decorează cu fructele alese. Servește-o în aceeași zi.

IMG_1793

Despre microconservare

tumblr_mp7pubx0T61qcopfso1_1280

Microconservarea nu e o tehnică moleculară sau un mod de a conserva microbi. E doar un nume pentru obiceiul meu de a face dulcețuri în cantități foarte mici. De la două borcane în jos, uneori chiar o jumătate de borcan.

Pentru că nu îmi plac dulcețurile prea mult – sunt prea dulci, mă simt vinovată când mănânc, etc etc – dar îmi place foarte mult să fac dulceață, mai ales să încerc combinații noi – cum ar fi de căpșuni cu piper și oțet balsamic și de zmeură cu vanilie și coajă de lămâie. În plus, fac cu foarte puțin zahăr – la jumătate de kg de fructe pun cel mult 3-5 linguri – ceea ce înseamnă că produsul final nu va rezista prea mult. Dar cât îmi iese, un borcan sau două, îmi sunt de ajuns. Le țin în frigider și le folosesc la sandvișuri cu brânză sau pe clătite americane.

Povestea dulceței de mere sălbatice cu lămâie este foarte simplă: ne-a adus tata niște mere de la el din curte, coapte, cam seci și foarte mici. Niște glume de mere. Fratele meu, care ronțăie mere ca un iepure, își ia tot timpul din piață și nu s-a atins de astea decât dacă nu avea deloc. Într-un final, după o zi în care cumpărasem din toate fructele pe care le găsisem în piață, am hotărât să le dau acestor cenușărese o soartă mai bună. Mai erau vreo 300g. Le-am tăiat în două și am înlăturat codițele (am lăsat semințele și restul), am luat o lămâie și am feliat-o subțire și le-am pus pe toate la fiert, cu 3 linguri de zahăr. Am rezistat tentației de a pune scorțișoară sau ienibahar măcinat. Au fiert până s-a închegat siropul, ceea ce cred că s-a întâmplat mai repede datorită pectinei din coaja lămâii și sâmburilor. Gustul e acrișor și aspru, cred că va merge foarte bine pe o friptură de porc sau în sandvișuri cu carne.

Am pus în borcan și asta a fost tot.