Linkuri de luni – 25 ianuarie

Săptămâna asta am citit și lucruri care te fac să te apuci de gătit imediat, și lucruri care te fac să nu mai mănânci niciodată. Să începem cu ultimele.

1 Toxina botulinică este cea mai mortală toxină. Și crește frumos în conservele de legume/fructe cu aciditate scăzută sau în cele de carne, insuficient sterilizate. Și te omoară sau, în cel mai bun caz, îți provoacă dizabilități severe, greu de recuperat. Acest text din The Atlantic explică multe despre istorie, incidență și prevenire în SUA. La noi, tot ce trebuie să știți e că nu întotdeauna se găsește în spitale serul antibotulinic care împiedică paralizia nervilor afectați de toxină și îți poate salva viața. În 2012, cele mai noi date pe care le-am găsit la European Center for Disease Prevention and Control spun că avem în jur de 15 cazuri confirmate pe an și suntem pe locul 2 în UE (după Italia). Nu spun câți au supraviețuit.

2 Și dacă tot am zis tox(ină), hai să vorbim și despre mania analfabeților în biologie, detoxul. The Guardian are de vreun an o campanie împotriva acestei găselnițe publicitare în care explică, în mod repetat, cum funcționează organismul uman, ce e aia toxină (vezi mai sus), ce e detoxifierea (nu e ce crezi) și cum e cu dietele de sucuri de fructe miraculoase și efectul lor asupra sistemului imunitar (care nici el nu e ce crezi). Sunt amuzante și îmi place să le pun comentariu la posturile care glorifică nu-știu-ce dietă cu zemuri și cum i-au detoxificat pe cei care le-au încercat. Acesta este despre suplimentele nutritive și sistemul imunitar iar acesta este despre detox. Bonus, ceva bășcălie științifică despre superalimente.

Andie are și ea un rant pe tema asta, absolut îndreptățit.

3  Și tot din seria știința-se-întâlnește-cu-bucătăria, Bon Appetit mai spune o dată că trasul cărnii în tigaie înainte să o gătești nu „sigilează” aromele, înțepatul fripturii nu o usucă, sarea nu face omleta prea tare și nici fasolea, oțetul nu face ouăle fierte mai ușor de curățat și cantitatea de apă în care fierbi pastele nu este relevantă. Poate află și (unii) bloggeri români.

4 Hai și ultima din categoria „lucruri care te fac să nu mai mănânci niciodată”: o agenție a consumatorilor din Italia a testat uleiul de măsline extravirgin de la 20 de branduri și a descoperit că 7 dintre ele nu prea vindeau UDMEV, ci un produs de calitate inferioară. Cum știți, italienii iau foarte în serios uleiul de măsline, așa că treaba a ajuns pe masa procurorilor din Torino care au început o investigație – adică și uleiul de măsline are DNA-ul lui. Printre acuzați, și brandul de ulei de măsline al Lidl – ca și cum cineva chiar credea că poți cumpăra UDMEV cu 20 de lei litrul.

5 Facem tranziția spre filosofie cu două texte scrise de oameni pe care îi respect foarte mult:

Michael Ruhlman scrie în WaPo că nu există mâncare sănătoasă. Pentru că sănătatea nu e o trăsătură a mâncării, ci a oamenilor. Mâncarea este (trebuie să fie) nutritivă și bună la gust. Faptul că le dăm alimentelor puteri pe care nu le au ne subminează relația cu noi înșine și cu ceea ce mâncăm.

Jay Rayner spune aproape același lucru pe blogul lui: să nu mai folosim cuvinte precum clean, proper și honest când e vorba de mâncare. Alimentele nu au etică și mâncatul de produse „curate” nu te spală de păcate. Din nou, le dăm alimentelor puteri pe care nu le au și uităm că noi avem controlul asupra a ceea ce mâncăm.

6 Încheiem cu o poveste despre etica oamenilor, respectiv a criticilor de restaurante. Pete Wells de la New York Times este unul dintre criticii mei preferați, alături de britanicul Jay Rayner de la The Observer (cel de mai sus) și canadianul Chris Nuttall-Smith de la The Globe and Mail. Sunt deștepți, amuzanți de nu se poate și irevențioși. În cronicile lor găsești un echilibru între respectul pentru munca oamenilor de la restaurante și respectul pentru cel care plătește. Nu-și bat joc, nu fac pe deștepții, dar au pretenții pe care trebuie să le aibă oricine are răspunderea să le spună oamenilor unde să-și cheltuiască banii.

Pete Wells a făcut înconjurul lumii în 2012 cu o cronică genială la un restaurant din Times Square atât de fițos, de scump și de prost încât toată cronica a fost un șir de întrebări nu departe de un interogatoriu în instanță:

GUY FIERI, have you eaten at your new restaurant in Times Square? Have you pulled up one of the 500 seats at Guy’s American Kitchen & Bar and ordered a meal? Did you eat the food? Did it live up to your expectations?

Did panic grip your soul as you stared into the whirling hypno wheel of the menu, where adjectives and nouns spin in a crazy vortex? When you saw the burger described as “Guy’s Pat LaFrieda custom blend, all-natural Creekstone Farm Black Angus beef patty, LTOP (lettuce, tomato, onion + pickle), SMC (super-melty-cheese) and a slathering of Donkey Sauce on garlic-buttered brioche,” did your mind touch the void for a minute?

Înțelegeți. Apoi, în 2013, a destabilizat establishmentul când a luat una din cele patru stele ale faimosului Daniel (al lui Daniel Boulud) pentru că s-a purtat mai frumos cu el, celebru în lumea asta, decât cu un coleg de redacție, necunoscut.

Iar acum a lovit din nou, mai dramatic: a declasat Per Se, unul dintre cele mai bune restaurante din lume, de la patru la două stele. (Nu vorbim de stele Michelin aici, ci de stele New York Times, la fel de greu de câștigat). Per Se este al lui Thomas Keller și apare în atât de multe seriale TV ca decor sau referință încât e clar bătut în cuie în cultura newyorkeză (serialele sunt referința mea principală pentru pop culture). Probabil că mâncarea de la Per Se e mai bună decât la 99% din restaurantele scumpe din lume. Dar asta nu înseamnă că nu poate să decadă, mai ales când prețurile sunt URIAȘE (aproape 3000$ o cină pentru 4 persoane) și, prin urmare, și așteptările. Wells îi face bucățele pentru serviciul neglijent, costurile ascunse, orice greșeală de execuție a mâncării (și nu sunt puține). Ce voiam să vă arăt de fapt este acest text din Slate care face o analiză foarte pertinentă a rolului criticilor de restaurante ca Wells, care nu se uită cu elitism foodie doar la ce e în farfurie, ci și la valoarea acelei farfurii. Adică se străduiesc să răspundă la întrebare pe care și-o pune orice om normal: merită banii? Știți, banii aceia pentru care muncești, prin urmare te gândești de câteva ori înainte să îi arunci pe o plăcere (că vorbim de fine dining aici, care nu e o necesitate). Ceea ce le dă acestor critici o relevanță socială foarte mare.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s